Articolul este preluat de pe Hanul lui Papuc
De câteva zile mă tot gândesc la ideea de societate văzută ca în Procesul lui Kafka şi de-abia azi am avut tăria să o rezum. Şi starea de nemulţumire, protest, lehamite, dezamăgire, angoasă, neregăsire a prins cheag după acest an, după toată perioada pe care am trăit-o în mizeria unor promisiuni. Nu vreau să vorbesc despre politică, despre #Colectiv, despre a „ne da mână cu mână” după ce am fost călcaţi în picioare, ci vreau să vorbesc despre principii, idei, concepte.
Şi cu riscul de a părea în ochii unora doar acea voce care se ascunde în spatele tastelor, vă reamintesc un lucru: liberatea este un concept prefabricat şi orice slogan care a fost înălţat pe la colţuri de stradă a rămas doar un ecou, fără materialitate. Dar direcţia în care vreau să merg este alta.
Am recitit cartea lui Kafka după vreo 10 ani şi mi-am dat seama că tot ceea ce trăim, tot ceea ce gândim, proiectăm, sperăm, visăm este raportat la o circumstanţă, care deseori se poate simplifica din punct de vedere conceptual într-o stare de apăsare. Iar starea de apăsare vine din imposibilitatea de a aproxima sentinţa, din incapacitatea de a gestiona situaţiile şi etapele vieţii.
Şi de aici porneşte ideea acestei analize. Ne ascundem în chibrituri de beton pentru a ne feri de un fenomen care tinde să ne acapareze. Ne simţim ca acei cobai cărora le este extirpată o bucată din creier şi suntem puşi în tuburi pastifiate pentru a vedea dacă ajungem la destinaţie. Mă simt folosit de o societate care mă judecă pentru nişte fapte de care nu sunt conştient. Văd peste tot jocuri de putere, Illuminati, Isis, religii în război, bombe, spionaj, contraspionaj, conspiraţii, conştipaţii şi îmi dau seama că sunt doar un miez de pâine care aleargă pe o stradă în încercarea nebună de a nu fi ingurgitat de o cioară. Şi frustrarea mea vine după ce simt că societatea mă foloseşte, iar în momentul în care nu mai îndeplinesc criteriile de muncă mă aruncă, într-o societate în care nu mai sunt bun dacă sunt bolnav, într-o societate în care şomajul devine cele 6 luni în care îmi permit să arunc coji de seminţe în faţa televizorului şi să cred că asta a fost „pohta ce-am pohtit”. Mă simt învins de propriile mele temeri şi idei. Mă simt învins în momentul în care văd că lucurile nu sunt aşa cum le gândesc sau cum mi le-am însuşit.
Cu toate că pot părea patetic, de multe ori mă întreb ce a mai rămas din acea educaţie pe care am primit-o când eram copii, iar părinţii ne spuneau: ai grijă pe unde mergi şi nu uita: dacă vezi un copil ce are probleme, încearcă să-l ajuţi, dacă e o bătrână care vrea să treacă strada, ajut-o! Ce a mai rămas din: Nu scuipa!, Nu arunca gunoaie pe jos!, Nu rupe crengile copacilor!, Nu bea prea mult şi vino şi mai citeşte puţin! Mă gândesc că totul este pe invers.
Revin. Mă simt de multe ori ca personajul principal din Procesul, K, cel care este arestat şi căruia i se intentase un proces pentru un lucru de care nu era conştient. Societatea de azi este ca starea în care fierbea K, lăsat liber dar cu conştiinţa încărcată pentru ziua de mâine. Dacă cineva mă va închide mâine pentru că a găsit o probă? Orice vorbă rostită, orice încercare de a mă apăra, orice dovadă de nevinovăţie devine calomnie adusă instanţei. A gândi nu este corect! A te apăra nu este corect! A vorbi nu este corect! A citi nu e corect!
Noi trebuie să fim aşa… pentru că aşa este modelul central către care trebuie să tindem. Asta este tribunalul suprem la care nu avem acces, pe care nu îl putem vedea şi auzi, dar el este cel care ne judecă. Noi suntem cutiile de dero care odată spălau bine, dar care au fost rebranduite pentru a vinde, pentru a aduce mai mulţi bani la aceeaşi calitate.
Nu cunoaştem societatea din ziua de azi pentru că ea este ascunsă sub o altă mască, care la rândul ei este coordonată din umbră de o putere care este aliniată la marea putere a lumii. Aşa ca oricât de mult aş vrea eu să ştiu cine este capul răutăţilor tot nu aş afla. Şi dacă l-am da mâine jos pe preşedinte şi am pune un altul, şi dacă am dărâma 200 de guverne, marioneta tot acolo trebuie să fie şi dansul cât mai exact.
Dar veşnica şi cea mai mare dorinţa a mea este asta:
Dacă tot o fi să mor măcar să ştiu de unde vine ura asta, cine a vrut ca să mă omoare pe mine ca naţie. Nu să îmi pun întrebarea, oare e Isis pentru că America e în spate ca la 11 septembrie? Sau China? Sau e y care coordonează pe z şi Z e doar imaginea?
Aş vrea să nu mai simt Big Brother-ul orientat în fiecare zi, oră sau secundă asupra mea.
Nu aş vrea să dau foc la cărţi, ci aş vrea să dau foc la cablul prin care trece semnalul antenelor sau altor canale şi frenetisme.
Aş vrea să pot să ies pe stradă şi cineva să îmi spună: Salut! Astăzi vei muri! Nu e vina ta, dar ţara asta nu mai are ce să vândă şi trebuie lichidată. Măcar să ştiu pentru ce mor!
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.
Pozele sunt preluate de pe site-urile:
