Detest ţipătul. Vezi tu, e o chestiune de nuanţă aici. Urletul adună cumva toate reziduurile frământării umane şi lasă în loc o idee, anunţă o schimbare de perspectivă, un motiv pentru care e bine să optezi pentru un lucru, în detrimentul celuilalt. Pe când ţipătul mi se pare cea mai urâtă creaţie a individului. Pe bune! Ţipătul e odios şi vine de multe ori ca efect al suprasaturării de sine, al mizeriei pe care trebuie să o înduri pentru a supravieţui. Ţipătul este acel mic demon pe care îl „conştientizăm“ când suntem copii. El stă ascuns în dulap sau sub pat şi ne temem să ne ridicăm pe întuneric, ca nu cumva să ne urmărească şi să ne prindă. Detest ţipătul cu orice organ din mine!
——————————————————
O strângeam şi o mângâiam cât puteam de bine. Nu eram un expert în a gestiona momente tensionate. I‑am şi spus câteva gânduri de consolare, dar n‑au fost de ajuns. Ţipătul era tot acolo. Răsuna cu ecou în camera care ar fi trebuit să ne aducă linişte. Îmi trosnea carnea pe oase. Mi‑era frică. Am lăsat‑o singură pe scaunul ei şi m‑am învârtit ca un apucat în jurul biroului. Urlam şi eu, o maimuţă ce imită sunetele celor din jur. Căutam o rezolvare, dar mintea mi‑era goală. Nici nu aveam ce să gândesc, că după un minut uşa s‑a trântit de perete şi cele două brute cu halat alb s‑au aruncat asupra mea. Mi‑au imobilizat încheieturile şi mi le strângeau ca în filmele cu criminali prinşi de poliţie. Atunci am simţit o durere surdă, de oase contorsionate, gata să se rupă.
Cu un ton ferm, mi‑a spus sa tac. Am vazut ca imi ridic vocea prea tare si ca ma pierdeam in tonuri de tipat. Nu voiam sa fiu de vina, asa ca am ascultat‑o pentru prima data. Am linistit‑o, detestand in acelasi timp tipatul. A fost momentul acela de cand mi‑a schimbat fata; am legat tacerea si limpezirea mintii cu intelegerea potrivita in acele clipe grele.