Milan Kundera – Insuportabila uşurătate a fiinţei

Milan Kundera – Insuportabila uşurătate a fiinţei

Sau cum să te joci cu identităţile

Este pentru prima oară când termin o carte şi mă apuc la câteva minute de recenzat. Nu obişnuiam să o fac, tocmai pentru a-mi păstra o oarecare distanţă, pentru a lăsa ca acţiunea, personajele, stările să fie trecute printr-o sită şi să se depună. Dar astăzi nu am mai avut răbdare.

De ceva timp m-am apucat de biblioteca Kundera. Nu de alta dar din facultă am rămas surprins de Gluma şi am zis că e momentul ca după 3 ani să reiau firul gândurilor scriitorului ceh.

Iar astăzi Insuportabila uşurătate a fiinţei mi-a cam pus capac şi m-a aruncat din fotoliu direct în faţa laptopului.

Şi ce aş putea aprecia din start la Kundera este că în romanul de faţa s-a jucat atât de puternic cu toate situaţiile încât îţi dai seama abia la sfârşit de marele său puzzler.

Mai precis el a creat un roman dintr-o poveste în ramă, dar nu una standard ca în Hanul lui Mânjoală sau Decameronul, ci una construită din cioburi, în care personajele se joacă în perpective distincte. Într-un capitol Tomas este personajul principal în jurul căruia se concentrează acţiunea, ca după aceea el să fie privit prin ochii soţiei lui, ca soţia sa să fie privită la rându-i de amantele lui Tomas şi amantele sale să fie puse mereu în umbra soţiei Tereza. Toate combinate cu sentimente de vinovăţie şi asupriri cauzate de regimul comunist.

Iar dacă lucrurile par complicate v-aş sugera o idee de la care să porniţi: gândiţi-vă la voi stând în faţa unui cabinet medical. Ajungeţi acolo şi gândiţi că ceva nu este în regulă cu trupul vostru. Vă imaginaţi n scenarii, povestiţi cele n scenarii doctorului şi oamenilor de pe coridor, doctor vă vede într-un anumit fel şi vă raportaţi in extremis la toate părerile auzite. Şi aşa ajungeţi să vă vedeţi în n feţe ale unei prisme care de fapt vă reprezintă tot pe voi.

Dar lăsând analogiile pentru altă dată, în Insuportabila uşurătate a fiinţei Kundera chiar reuşeşte să disece trupul şi să scoată din măruntaiele sale toate stările: de la gelozie, neîmpăcare, răzvrătire, acceptare, iubire, dorinţă, sexualitate, cucerire, înjosire, tristeţe.

Până la urmă romanul se construieşte în jurul Terezei, soţiei lui Tomas, venită ca Moise într-un coşuleţ de nuiele pentru a schimba viaţa celor din jur.

Ori tocmai prisma în care chipurile se deteriorează, în care lucurile nu sunt tot timpul ceea ce par, în care dragostea poate părea un sacrificiu în limitele unui amantlânc văzut ca o cucerire a individualităţii, se distruge în cioburi de oglindă.

Şi rezultatul râmâne asemeni albumului cu amintiri supus incendiului. Bucăţile de puzzler nu mai pot forma întregul, dar avem totuşi habar de ceea ce a fost la origine.

Aş fi ipocrit dacă m-aş raporta numai la duplicitatea planurilor, la desele schimbări de perpective sau la ochi naratoriali şi aş omite o imagine care topeşte povestea în esenţă.

Până la urma nimic din roman nu este mai viu decât moartea lui Karenin, corcitura de câine ce a stat la baza relaţiei protagoniştilor. După ce îţi întinzi nervii la maximum cu frânturi de politic şi comunism, cu poveşti de dragoste duse la extrem în căutări de autenticitate şi asuprirea valorii de către un sistem bolnav, Kundera îţi rupe tâmpla şi îţi îndeasă imagini. Şi nu orice imagini, ci detalii care te fac părtaş la acţiune. Simţi că iei parte la un sentiment în aparenţă banal, ultimele momente ale unui câine în suferinţă. Însă nimic nu e banal, nimic nu este Kitsch. Fiecare mişcare a câinelui, a travaliului, a încercării de a se ridica pentru stăpânii săi, doar pentru a-i vedea zâmbind, până la rostul său într-un spaţiu limitat de frustrări, dezamăgirii, decizii contradictorii şi renunţări la pasiuni, îl fac pe Karenin personaj cheie al romanului.

Până la urmă nu contează ruina unui vis, dorinţa de schimbare ambalată în salopeta retrovizoare a iubirii, nici continua cădere din straturile societăţii pentru menţinerea unei idei. Nicio imagine dintre acestea nu are rolul de a zgudui cititorul.

Dar un câine o face… Şi restul e poveste.

Dar cum uşurătatea fiinţei iese la iveală, lucrurile vor părea întotdeauna simple dacă discomforul a fost neutralizat sau măcar redus ca intensitate.

Vă recomand o carte în care Kitsch-ul are o cu totul altă conotaţie, unde filosofia are un strat subţirel de glumă, unde viaţa este prezentată fără buline cu acord parental. Totul se întâmplă pe bune.

Lectură plăcută!

Dorian Dron

Un comentariu

  1. Carol Sara at 13:49

    Spre deosebire de dumneavoatra,eu nu reusesc sa ma apuc de scris despre cartea asta.Am capul atat de plin de gandurile scriitorului,incat habar nu am de unde sa incep.Cred ca ma cam depaseste.Un sigur lucru pot spune limpede:e de o mare inarcatura afectiva si un stimulent fantastic al intelectului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Articole asemanatoare