Coma lanseaza Bine

În ultimul an am luat parte la multe lansări de single-uri şi albume, unele mai bune, altele ce au lăsat de dorit, dar nimic nu a întrecut apariţia unor mesaje bine gândite, ascunse în spatele instrumentalurilor. Şi mă bucură dorinţa fenomenului rock din România de a schimba mentalităţi sau, dacă nu, măcar de a arăta de unde vin anumite probleme sociale. Cum Trooper de câţiva ani a căutat o formulă pentru a identifica şi a atrage atenţia asupra cancerului politic sau abuzurilor, fie ele fizice sau psihice (vezi: Corupţia Ucide, Până când moartea ne va despărţi, Nopţi, Doar voi), cum Phoenix şi-a scos armele prin albumul Vino Ţepeş şi mai vechiul Fie să Renască! – remasterizat în 2015 şi celelalte formaţii de top au încercat să-şi urle nemulţumirile şi să ne facă să conştientizăm că ne aflăm la capătul drumului (vezi Truda – mai toate piesele, Cargo – cu Spune-mi de ce sau mai noua: Românie, te strig! ori Luna Amară cu Nu ştiu, nu iau, nu sunt sau OM ( să le selectăm pe cele recente). După ele, această redusă comunitate care militează pe ce este mai bun în oameni şi care încearcă să tempereze prin diferite metode pornirile agresive, fie ele interioare sau exterioare, a început să primească noi adepţi.

Printre ele s-a infiltrat de ceva vreme şi Coma, pe care nu demult încercam să o încadrez într-o istorie personală a evoluţiei compoziţionale (a se vedea aici). Ce este interesant la muzică este că evoluţia ei apare atunci când tu, ca ascultător, ajungi în punctul în care să afirmi că ai înţeles fenomenul, ca mai apoi lucrurile să-ţi fie date total peste cap. Dar ăsta este progresul, cu toate limitările comuniste ale termenului.

Aşa s-a întâmplat cu Coma care de la Montagne Russe, La hotar, Cel mai frumos loc de pe pământ, Document, Delicii sau Dor, vorbind despre câteva piese de pe ultimul material, par să se ia la întrecere cu propriile idei, căutând noi şi noi forme de exprimare. După lungi căutări, au ajuns la noul concept de #BINE, un concept greu şi plin de însemnătate.

Căci tot ce poate fi mai bun în oameni ajunge să fie batjocorit, orice emoţie ajunge să fie călcată în picioare de indivizi pentru care nu există aici şi acum, bine sau empatie şi care printr-un portofel plin reuşesc să chinuie fizic sau psihic pe cei mai slabi decât ei. Despre durere, respingere şi înjosire vorbim astăzi, când băieţii de la Coma au scos din miezul corpurilor lor un manifest mut, ce se înfige în creierele noastre cu o putere fantastică. Pentru că, azi nu vom vorbi despre trending sau despre muzică plătită pe YouTube pentru a aduna milioane de vizualizări, ci despre un concept care mai întâi ar trebui înţeles înainte de a fi share-uit.

În linii mari, este vorba despre vocea copilului ce nu reuşeşte sau nu are puterea de a-şi plânge nedreptatea prin care trece, supus constant batjocurei şi mizeriei din junglă. Căci aşa putem să definim perioada copilăriei şi a şcolii în România, ca pe o junglă în care animalele lăsate libere sau care au rupt lanţurile cu şpăgi sau ameninţări ajung lideri. Da, cu siguranţă fiecare dintre noi a trecut prin faze existenţiale mai puţin plăcute, venite ori din partea părinţilor, a altor copii, a profesorilor ori a altor adulţi cu care am interacţionat. Însă ce nu cunoaştem sau de ce nu suntem conştienţi, pe moment, este că suntem atât de puternici noi ca oameni, încât de multe ori nu ne dăm seama unde trebuie să căutăm pentru a găsi răspunsul la probleme. Gândiţi-vă la perioada când ajungeaţi la şcoală şi vă lua la rost gaşca aia nesuferită din care nu făceaţi parte şi pe care vi-o doreaţi distrusă, evaporată ori băgată în camere întunecate, când ofensiv vă arunca vreo glumă lipsită de elementarele baze de conduită şi respect şi mergeaţi mai departe cu capul plecat.

Cum zbuciumul din interiorul nostru voia să iasă sub forma loviturilor, combinate cu ură şi urlet, dar sfârşea într-un murmur sublingual. Eram conştienţi că orice gest greşit putea isca conflict şi implicit bătaie. De câte ori nu v-au urmărit cuvintele pe care voiaţi să le spuneţi sau nu v-aţi făcut planuri pentru a vă răzbuna, dar ele sfârşeau pe vreo câteva foi de caiet. Câte nopţi zbuciumate şi pline de ură nu au contribuit la modificarea percepţiei asupra societăţii sau la capturarea patternului de rasist şi mizantrop. Pentru că, inevitabil aşa am devenit, mai puţin încrezători în noi, în minte şi puterea noastră de a discerne binele de rău, iar toate figurile nu ne inspirau decât ură şi dezamăgire.

Ne îngrijoram mai mult pentru ceilalţi, decât pentru noi şi poate de aici a pornit lupta noastră cu noi înşine, pentru că ne-am dat seama la un moment dat că nu dispunem de resursele necesare pentru a emite vreo pretenţie. Şi prin ură şi dezamăgire corpul a căutat soluţia de avarie, anume să protejeze creierul de la supraexpunere. Aşa am inventat autodisciplina şi căutarea unui factor care să poată tempera o acţiune care cu siguranţă putea să se termine tragic. Am reuşit să învingem propriul ego, punându-i în loc emoţia unor elemente din exteriorul nostru.
Dar mulţi sunt cei care sunt aproape de a pierde bătălia cu propriul corp, limita între raţiune şi închipuire devenind astfel extrem de firavă. Către ei vin băieţii de la Coma, căutând să le inducă siguranţa în propriul organism, prin exemplul copilului.

Suferinţa la vârsta copilăriei este una ce mocneşte în interior şi ea nu va ieşi uşor la suprafaţă. Suntem educaţi de mici să luptăm şi să nu-i lăsăm pe alţii să ne înjosească şi, probabil de aceea, de multe ori când nu am reuşit să rămânem de nestrămutat, după cum bine spuneau băieţii de la Bucovina, am căutat alinarea în muzică sau în vreo carte, în detrimentul unei conversaţii. Iar de aici încep probleme psiho-somatice. Identificând o posibilă cauză a sinuciderilor sau o anumită stare de lentoare în mişcări şi în gândirea acestor copii ce intră într-o buclă din care nu pot ieşi pentru că nu au găsit răspunsul la tema generală: de ce există răul şi de ce să mi se întâmplă mie, Coma a reuşit să construiască un discurs să le vină în ajutor. Strigătul lui Dan vine ca reacţie la vocea interioară a celui ce nu are curajul să şi-o facă auzită. Conceptul în sine este unul desăvârşit, care te clatină din indiferenţă şi te face să te întrebi cum ai putea ajuta, cum ţi-ai putea pune mintea la contribuţie să schimbi ceva în bine.

Bullying-ul reprezintă unul dintre cei mai puternici factori de risc pentru sănătatea și protecția copiilor, care prin caracteristicile specifice (dezechilibru de putere, regularitate, intenția de a provoca suferință fizică și/sau emoțională, prezența într-un mediu pe care copilul nu îl poate evita, cum este școala), devine imposibil de gestionat doar de către un copil sau doar la nivelul grupului de copii. (fragment preluat din descrierea piesei pe canalul oficial de YouTube)

Extrapolând, manifesul devine strigătul fiecăruia în fata nedreptăţii, în faţa aroganţei şi mitocăniei, în faţa lipsei educaţiei sau a pierderii ei. După ce asculţi piesa BINE îţi reaminteşti că în interiorul creierului nostru există, şi va exista până când vom muri, o zonă ce adună lucrurile negative cu care intrăm în contact. De aceea este necesar ca la anumite perioade ea să fie eliberată, pentru că altfel va deveni dăunătoare pentru organism.

Mesajul din #BINE devine impersonal, transformând discursul într-un manifest ce pare a fi spus de o lacrimă ce lipseşte din colţul ochiului. Da, pare absurd, dar plânsul în sine constituie o cale de eliberare a frustrărilor, a stărilor defăimătoare şi a durerii. De multe ori oamenii reuşesc cu încăpăţânare să-şi păstreze în ei răul acumulat, cenzurându-şi pornirile firii.

Pe lângă ele ne trezim faţă în faţă cu deciziile, cu oamenii ce stau ca mânecile de la cămaşă în faţa noastră şi care nici măcar nu gesticulează că ar vrea să le întindă.

Concluzionând pe tematica piesei, băieţii au reuşit exemplar să atingă un subiect greu de digerat şi de gestionat atât pentru copii, cât şi pentru părinţi.

În plus, Coma a reuşit să creeze un subiect general care se aplică pe orice nivel al vieţii. Vorbim în paradigme clare: de la o simplă stare de dezamăgire, până la depresia în stadii cronice, de la copilul bătut în toaletă sau la colţul străzii, până la mame ce-şi părăsesc locuinţa. Însă, global, dincolo de mesaj şi de atenţia pe acest fenomen ce poate schimba comportamente şi poate crea repulsii, se află dragostea de oameni şi binele pe care încă îl mai avem adâncit undeva în noi, ce nu poate fi şters de vreo murdărie din prezent.

Despre muzică, nu aş dori să mai comentez, am făcut-o deja în articolul precedent, dar aş aminti că sound-ul este vizibil superior, compoziţia este fără imperfecţiuni şi reuşeşte cumva să-ţi acapareze întregul corp. Aşa cum citisem şi văzusem şi din postarea de pe youtube la lansarea piesei, oamenii rămân împietriţi în faţa unui fenomen de o asemenea importanţă. Dacă muzica în faţa oamenilor rămâne fără cuvinte şi eu îmi voi pleca privirea şi voi ciuli urechile în poziţie de drepţi.