Am revenit în Timişoara şi, după ce oraşul m-a primit cu aranjamente florale şi cu acelaşi sentiment de libertate, mi-am luat ghiozdanul în spinare şi am pornit-o hai-hui pe străzi. De fiecare dată când merg într-un oraş nou îmi aleg cu precizie locurile de vizitat iar în capul listei pun întotdeauna bisericile şi librăriile.

Bisericile sunt sigur că nu vor semăna între ele, aşa că nu-mi iau vreo marjă de eroare în a le vizita, pe când cu librăriile lucrurile stau puţin altfel. M-am săturat cumva de acelaşi tipar Cărturesco-Humanitasian, cu aranjamente frumoase, cărţi supraevaluate şi aceeaşi muzică lounge. Sunt adeptul locurilor specifice, a spaţiilor în care să mă simt parte din esenţa oraşului. De cele mai multe ori evit brandurile, aşa că mă arunc cu toată fascinaţia în zonele individuale, originale. Din păcate sunt conştient că într-un timp mai scurt sau mai lung, unele dintre ele vor deveni spaţii de închiriat, pentru că nimeni de mai sus nu le va susţine, dar mă îmbăt cu iluzia autenticităţii în doze mici. Librăriile de cartier sau cele nou înfiinţate nu vor primi niciun leu de la nimeni şi cei care vor crede că vor cuceri lumea prin lipsa capitalului se vor înşela amarnic.

Din librării nu se câştigă, ci se pierde, dar dacă vei şti cum să gestionezi afacerea, poţi ajunge să fii mulţumit de produsul final. Dar nu ne vom reduce discuţia de azi la lanţul trofic, în care cel de sus îl devorează pe cel de jos, ci ne vom întinde minţile către pasiunea şi curajul de a pune în practică un vis.

Aşa că mi-am băut berea în Piaţa Roşie sau a Libertăţii cum i se mai spunea şi am luat-o la pas către librăria La Două Bufniţe. De anu’ trecut o vizasem, îi văzusem logo-ul de fier forjat prins în tencuială şi ceva forfotă în interior, dar nu deschiseseră. Erau în amenajare. Aşa că anul ăsta am decis să ajung direct la domnişoarele bufniţe.

Cum am aflat de ele? Păi în afară de luatul la pas al oraşului şi datul cu ochii în toate clădirile, mi-a sărit în freză un articol super fain despre cum au reuşit două tipe să-şi deschidă librărie, ce sacrificii au făcut şi cât de mare e pasiunea pentru literatură.

La «librăria ta din Unirii» am ajuns cu gândul de a cumpăra Omar şi Diavolii a lui Dan Ciupureanu şi Exitus a lui Adrian Georgescu. De cum am intrat, m-am năpustit asupra rafturilor ca un însetat la un pahar cu orice ar fi însemnat lichid.

Spaţiul este unul generos şi aduce de aproape cu buncărele transilvănene. Librăria seamănă ca structură arhitectonică cu cele din Sibiu, arcul de boltă în cărămizi lăsându-ţi impresia de bunăstare şi libertate. Nici nu putea fi altfel într-un loc al cărţilor.

Undeva pe la două am intrat, după marea zi a destrăbălării naţionale de 1 Mai şi, cum era de aşteptat, oamenii nu luaseră cu asalt libăria. Pe lângă muzica faină venită din tavan, distingeam sunetul plăcut al tastaturii ce trăgea la cuvinte. Mă gândeam că fetele erau probabil prinse în promovarea activităţii sau în crearea de articole pentru media, aşa că mi-am luat de la sine putere libertatea de a explora spaţiul.

Rafurile sunt exact cum îmi doream să le văd, aerisite şi bine catalogate. M-am oprit la scriitori români şi am găsit ce căutam. Cumva experienţa de librar pe care am deprins-o de pe timpul când lucram la Libris m-a dirijat către romanele dorite într-un timp relativ scurt, dar meritul este al fetelor care au ştiut cum să le aranjeze în aşa fel încât să le pot repera facil.

Ce m-a surprins în mod plăcut a fost cea de-a doua cameră, unde în stânga cum intri Raluca şi Oana au creat spaţiul anticarului. Nu-mi amintesc să fi întâlnit o altă librărie cu anticariat. Ceea ce este util. Dacă nu ai bani să dai pe o carte nouă, o poţi găsi într-un format vintage, dacă este disponibilă. Aş fi vrut să fi rămas mai mult în librăria celor două bufniţe cochete, dar trenul de întoarcere ne-a băgat puţin în priză.

Cu toată graba însă am apucat să scot câteva cuvinte cu Raluca, o tipă super deschisă la minte şi plină de entuziasm. După părerea mea aşa ar trebui să rămână un librar, cu zâmbetul pe buze şi interesat de meseria lui.

Un alt plus pentru o librărie, lucru pe care l-am observat la ei, cu toate că nu am participat încă la o lansare de carte, e că pun accent pe promovarea literaturii tinere şi se implică în evenimente de calitate. Nu este genul de librărie care să-şi aleagă 4-5 scriitori old-school pe care să-i promoveze până când oboseşte şi, cu toate că fetele sunt la început de drum, se vede că investesc atât bani, cât şi pasiune în literatură.

Dacă ar fi să lansez romanul în Timişoara cu siguranţă aş alege o libărie ca a lor. Evit spaţiile pompoase şi lipsite de esenţă. Bufniţele chiar au reuşit să creeze un loc în care să te facă pe tine, scriitor sau cititor, să te simţi bine. Or aspectul acesta este de invidiat şi de semnalizat.

Detest patronii de librării care rămân închistaţi într-o anumită idee atât despre ei, cât şi despre oamenii pe care îi conduc. Ca în fiecare domeniu ar trebui să învăţăm că deschiderea către noi influenţe, concepţii sau pasiuni nu va fi în zadar. Din fiecare putem lua ceea ce ne trebuie şi putem infuza idei noi în mediul în care activăm, astfel încât librăria să fie într-o continuă dezvoltare. Dacă stagnezi, cu timpul vei intra într-un proces de uniformizare şi vei căpăta statutul de librărie care doar vinde cărţi, fără a comunica ceva în plus. Va avea doar funcţia de tarabă, gheretă sau magazin.

De-asta începutul Bufniţelor a fost nu numai unul promiţător, ci perfect integrat într-o societate tânără care nu face rabat de la calitate. Exemplul lor trebuie urmat şi putem învăţa de aici că niciodată nu este prea târziu pentru a duce pasiunea în realitate. Da, cu sacrificii şi cu nopţi nedormite, cu stress şi calcule, dar după toate acestea vei rămâne în picioare, cu capul sus şi cu mândria de a fi realizat ceva atât pentru tine, cât şi pentru comunitate.

Le doresc bufniţelor creativitate şi deschidere către orice eveniment cultural şi să nu facă rabat de la nimic. Trebuie să ducă mai departe lucrul bine făcut şi le recomand să nu trateze niciodată nici cu superioritate şi nici cu inferioritate oamenii, la fel cum nu o fac acum. Iar dacă presiunea de mai sus vine ca un bulgăre de zăpadă peste ele, să nu se bage în mulţime şi să joace cum li se cântă. Şira spinării a pornit din Timişoara şi aici e fruncea. De aici ar trebui să se dea ceasul spre şi în cultură.

Să ne revedem cu bine, bufniţelor!

Dacă doriți să revizitați BlogulLor  în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.