E o senzaţie unică să lucrezi într-un call center…

De fiecare dată când mă gândeam la un call center îmi imaginam un mic şoricel cu o cască pe ureche şi un microfon ataşat pe obraz, înfipt bine în scaunul lui, butonând în continuu şi răguşind la fiecare apel.

Nu că imaginea ar fi prea departe de realitate, dar sincer e confortabil. Stai într-un scaun cu spetează, ai casca pe urechi, ţipă vreun apucat la celălalt căpăt, dar ai posibilitatea să te joci, în timp ce cu o mână scrii pe tastatură şi cu cealaltă tragi vreo 2 linii în Bridges. Şi când te opreşti din multi tasking, cazi pe ganduri sau ţi se blochează privirea în ecran. Şi asculţi… Mii de taste butonate în acelaşi timp, cuvinte peste cuvinte, rma, ecran bleu, mise-à-jour, zumzete, un ţipăt într-un colţ, 2 fete ce vorbesc între ele, un program blocat, sunetul apelului… Arunci privirea în stânga, în dreapta, te ridici, simţi că ţi se înceţoşează privirea o secundă şi îţi pui bureţii pe ureche.

Iar după ce reuşeşti să scapi de coşmarurile primelor 2 luni în care noaptea rezolvi în vis problemele „omuleţilor verzi” de la celălalt capăt şi iubita te ia la trei păzeşte dimineaţa, că vorbeşti în franceză, atunci te linişteşti. Vei conştientiza că sunt doar nişte probleme care trebuie rezolvate şi ţipetele şi nemulţumirile nu au de a face cu tine.

Şi atunci vei asculta tac-tac-tac-tac şi Bonjour, oui, bien sûr, ce n’est pas un problème, votre disque dure est morte, tac-tac-tac. O adevărata simfonie. Iar când în stânga ai un geam şi vezi o rază de soare în martie, îţi vine să fugi cu cordonul de la căşti şi cu calculatorul în braţe şi să te arunci, să tragi în piept aerul de primăvară, să alergi, să fumezi pe nări norii de afară şi să lingi o frunză de cireş înflurită, în timp ce un broscoi îţi mănâncă creierul.

Să ştii că scoţi fum, că stai întins pe iarbă şi că din celălalt căpăt se aud des nombreuses plaintes, ar fi o împlinire. În pauză o ciocârlie să confirme spusele tale şi să butonezi în continuare, nepăsător. John, dă-mi şi mie o soluţie, e bun update-ul sau nu ? Nu, „merge ca ochiul mortului”. Sună, sunăăăăăăă iarrrr. Apeşi, deschizi, codezi, asculţi, vorbeşti, vorbeşti peste, vorbeşti cu, prin, în monitor, zgârii biroul, alergi prin nori, stăbaţi câmpii şi te reîntorci în acelaşi scaun, tragi apa, te speli, iei o gură de apă, cafea, suc, mânânci un corn sau un salatin şi continui. Nu mai e mult…

Şi asta nu ar fi tot. Dacă mai întârzie şi 8-ul, celebrul 8 de care vă spuneam într-un post anterior, şi ajung cu 3 minute înainte să deschid calculatorul este o adevărată plăcere. Asudezi încercand să te loghezi la timp şi începi să faci mătănii în faţa ecranului, să te rogi la tatăl Jobs să trimită din ceruri mai multi rami şi să atingă cu degetul său creator procesorul, doar doar o funcţiona mai bine. Şi când, în sfârşit, se deschide sesiunea: “ouvrir la session”, constaţi că mai ai fix un minut să dublu-clickezi pe 15 icoane.

Iar când netul, stăpânul nostru, începe să îţi facă figuri, atunci apare semnul divin: APELUL

Iar miile de înjurături pe care le rosteşti în cap nu pot fi stocate nici pe cel mai performant hard disk, nici pe alea SSD ultra sofisticate.

Iar atunci nu îţi pui în cap decât să bei o gură de apa şi să aştepţi, să aştepţi. Numeri secundele, minutele, orele şi îţi ştergi fruntea asudată.

Dar ieşi cu capul sus, ai mai rezolvat o mână de oameni care ţi-au mulţumit sau te-au înjurat după apel. Şi atunci dormi pe perna ta, crezând că mâine vor fi mai puţini.

A mai trecut o zi.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Un comentariu