Poză preluată de pe site-ul: www.123rf.com

Articolul este preluat de pe site-ul: Hanul lui Papuc

Arta de a păstra în minte lucruri care dor

 Mi-am dat seama cât de clişeic sună titlul ăsta, dar pe de altă parte cât de greu este să-l formulezi altfel. Aş fi putut spune: Arta de a disimula în diferite situaţii, sau Prin câte straturi să treci până să ajungi la mine. Ştiu, sună patetic în orice formulă l-aş proiecta, dar astăzi chiar vreau să vorbesc despre acest subiect. Mă interesează de prea mult timp şi caut să obţin un răspuns. Iar întrebarea ar fi: Cum reacţionăm când acumulăm prea multe frustrări din exterior? Ce preferăm:

1. 1. să ţinem în noi, să pozăm în nişte indivizi ce o dată ieşiţi din casă ne manifestăm radical şi încercăm să uităm problemele, pentru a nu da de bănuit societăţii că noi suferim

   sau

   2. încercăm să vorbim cu oamenii de lângă noi, prieteni, cunoştiinţe, care nu au o perspectivă diacronică a faptelor şi ne pot oferi o soluţie la care poate nu ne-am gândit?

Şi m-aş opri la fiecare în parte pentru a găsi avantajele şi dezavantajele.

Mulţi preferă varianta 1, să fie puşi faţă în faţă cu problema, să ia taurul de coarne şi să-l rostogolească pe toate feţele. Nu încercaţi să faceţi tot timpul aşa, pentru că va veni vremea când taurul vă va prinde una cu coarnele şi vă va doborâ într-o secundă.

De ce ar fi bună varianta asta? E bună pentru că îţi oferă încredere în propriile forţe, în propriile decizii, în mecanismul minţii supus în faţa stresului. Este bine că îţi oferă libertatea de alegere, rebeliunea aceea adolescentină de a fi propriul tău zeu, propriul tău Dumnezeu. Tu centrezi, tu dai cu capul. Dar, din păcate, la reluare ratezi. Pentru că mintea noastră şi implicit organismul nu este dispus să lupte singur la un factor de stres prelungit. Mintea noastră refuză după câtva timp, dacă problemele se repetă, să mai caute soluţii, pentru că rezultatul ar fi în zadar. Este protecţia pe muchie de cuţit a minţii de a nu o lua razna.

Dar ce se poate întâmpla dacă o forţăm? Din individul ce ai fost cândva, din omul vesel, haios, pus pe lucruri mari, devi un un străin pentru toţi, chiar şi pentru tine însuţi, devi un om redus la nişte mecanisme de subzistenţă. E bine să mânânc pentru că trebuie să mă hrănesc, trebuie să ajung la munca pentru că am de plătit o chirie şi o bancă şi n facturi… şi cam atât. De ce rezultatul acesta? Pentru că mintea ta a căutat la nesfârşit soluţii pentru problemele întâmpinate. Pe unele le-a rezolvat, nu îţi poate contesta nimeni această abilitate, dar pe altele nu a ştiut să le gestioneze. Ăsta e riscul! Şi, din păcate, pe cele pe care nu ai putut să le gestioneze le-a transferat, involuntar, în subconştient. Iar ele au ieşit sau, dacă nu au făcut-o până acum, vor ieşi atunci când nu te vei aştepta.

Ce preferaţi, dragii mei, preferaţi să deveniţi emblema unor ciudaţi printre cei dragi, preferaţi ca ei să nu ştie cum să gestioneze momentul în care aţi răbufnit, pentru că erau conştienţi că sunteţi super ok, hazlii şi binedispuşi dar era să-i spargeţi capul unuia cu sticla de bere sau să mai bine umblaţi la presiune, căutând să vă echilibraţi chimia din creier?

Dacă eşti adeptul primei variante caută să faci ceva pe lângă analiza diferitelor probleme, găseşte-ţi o pasiune. Scrie, citeşte, fă sport, pictează, ascultă muzică etc. Cu siguranţa una dintre pasiuni te va ajuta în găsirea soluţiei. Nu total, dar te va ajuta. Va fi acel plus de care ai nevoie pentru a nu acumula frustrare, nemulţumire, stres sau, mai rău, o internare la Sapoca.

Poză preluată de pe site-ul: oddkidd.wordpress.com

După cum vedeţi prima variantă are avantajele ei. O astfel de experienţă te poate maturiza, dar te şi poate marca pe viaţă la nivelul percepţiei despre lume. NU LE POŢI FACE TU PE TOATE, ORICÂT DE TARE AI FI LA NIVELUL PSIHICULUI ORI LA NIVELUL PUTERII DE DECIZIE! Tot vei claca la un moment dat şi ferească-se prietenii tăi de reacţiile tale. Sau mai rau, familia!

A doua variantă e cea mai la îndemână din punctul meu de vedere, cu toate că mult timp am fost (şi mai am repercusiuni) adeptul primeia, pentru că îţi oferă perspective la care probabil nu ai ajuns sau la care probabil nu te-ai gândit, preocupat de un alt aspect al subiectului. A se lua orice caz dintr-o zi banală: eşti la anaghie, nu ştii ce să faci cu ziua de mâine, nu ai bani, nu vezi un viitor pentru tine şi nici nu ai pe cineva care să te iubească şi cu care să împărtăşeşti din gândurile tale. Nimic mai simplu, apelează la un prieten! ( De ce am impresia că ultima propoziţie sună a spot publicitar: dacă vrei să scapi de mâncărimile de tânţari, cumpără căcatu’ ăsta şi vor muri toate băzâitoarele). Apelează la un prieten, dacă ai unul de încredere, nu la oameni care îţi dau ultimatumuri: că la următoarea întâlnire de nu vei veni, adios amigos! Nu, vorbesc de cei care te sună când nu te aştepţi, care te întreabă de sănătate, care îţi oferă o vorbă bună şi nu îţi fut viaţa cautând în gaură de şarpe să-ţi vadă şi chiloţii pe care i-ai purtat de dimineaţă. Vorbesc de acei prieteni care te iau de mână, te scot din casă şi te pun la masă, îţi prind o bere sub bărbie şi te întreabă ce mă-sa mare s-a întâmplat. Imposibil să rezişti! Nu ai cum! Aşa funcţionam, aşa suntem construiţi. Şi vom vorbi, vom umple spaţiul cu catralioane de cuvinte, ne vom dezumfla ca un balon gata să explodeze şi vom scoatem tot răul din noi. Dar trebuie avută mare încredere şi trebuie ca prima frază să iasă de bunăvoie, nesilită de cei din jur. Atât. Restul curge de la sine, ca un butoi sub presiune din care cepul a fost retezat.

Şi cine ştie ce răspunsuri vei primi. Poate unul te va ajuta printr-o cunoştiinţă să găseşti un job sau altul îţi va povesti o experienţă din care vei avea de învăţat. Vei petrece câteva minute fiindu-ţi bine sau măcar detaşându-te de probleme. Da, riscul cel mare e atunci când te întorci şi tot singur rămâi, dar asta este o altă discuţie. Pentru varianta 2 sunt prea puţine dezavantaje. Poate doar acela pe care l-ai crezut prieten să lucreaze la S.R.I şi mâine să fii subiect de bârfă în cartier. Dar de riscat nu ai ce să rişti.

Eu consider, după câteva luni de meditaţie, că cea mai bună variantă este cea de mijloc. Caută să-ţi rezolvi lucrurile personale cu mintea ta şi caută să ai pe cineva drag aproape în momentul în care ai dat de zid şi nu mai vezi lumina. Te va înţelege şi-ţi va da un gând. Poate e bun şi atunci e norocul tău, poate e prost, dar măcar cel de lângă tine a încercat. Vei simţi răspunsul ca pe o încercare de a-ţi face un bine.

Pentru tine, care e cea mai bună variantă? Sau dacă ai o alta nu te sfii să o treci în comentarii. Chiar vreau să rezolv dilema asta.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Global Business Network. Connect Internet.

Poză preluată de pe site-ul: recoveryreview.net