Am trecut săptămâna asta pe lângă un liceu de cartier şi m-am oprit câteva secunde să urmăresc avalanşa de glasuri, culori şi jocuri ale derbedeilor eliberaţi de prin clasele de curs. Priveam şi eu ca un copil ce voia să intre în jocul lor, să facă parte din marea recreaţie. Şi prin minte mi-a trecut inevitabil ideea de cât de mult contează o recreaţie în viaţa unui copil. Ar fi interesant să extrapolăm şi să ne gândim la cât de mult ar conta şi o recreaţie în viaţa unui adult, dar asta e un alt subiect.
Stăteam şi priveam la băieţii ce agăţau balonul şi se chinuiau să-l bage în aţe, la fetele ce făceau tumbe sau jucau ţară ţară vrem ostaşi, la cei câţiva hateri ce trag din ţigări de după colţ ori la alţii ce-o puneau d-un lapte gros. Şi toţi ţipau şi traspirau. Zâmbeau şi nu le pasa că în câteva secunde vor intra într-o altă ora în care profesorii le vor bagă în cap lucruri de care poate nu vor avea nevoie. (Pentru că s-o spunem pe-aia dreapta nu există prof care să te înveţe cum să ai merţan la scară şi gagică tunată)
Aş vrea să fiu şi eu în locul lor, să alerg pe teren şi să ţip, să mă dezlănţui fără ca cineva să mă judece. Ştiu că există diferite metode psihologice de a scapă de tensiune, acumulări, efecte negative ale deciziilor şi alte căcaturi, dar nimic nu se compară cu cele 10-15 minute din recreaţie. Poată să vină şi chinezul mamei lui cu farfuriile aruncate de pereţi şi scoach-ul cu mingea aruncată de perete ori teambildingurile şi evadările din camere cu provocări, tot nu se compară cu starea aia că faci ce îţi place (dar cu gândul la regulament şi la ideea că oricum îl vei încălca).
Mă gândeam cât contează să fii unit, să ai câţiva lunatici cu care să faci lucruri faine, să nu simţi niciodată că a trecut timpul pe lângă tine. Să simţi că oricât de naşpa ar fi jobul şi oricât de puţini bani ţi-ar rămâne la jumătatea lunii, vei găsi puterea să ţipi ca aceşti copii în recreaţie. Să ţipi bucurându-te de soare şi de libertate, să îţi iei iubita/iubitul de mâna şi să te tăvăleşti pe iarbă, să îţi iei prietenul la un fotbal, căzând după 5 minute ca eroii (spunând că pe timpuri, taică, mâncam pământul), să bei o bere şi să închini pentru orice moment. Să simţi că viaţa nu e chiar aşa de rea şi deciziile nu sunt atât de greu de luat.
Aş vrea să-mi iau oamenii dragi şi să-i întind ca micii pe iarbă, să le dau câte o bere în mâna, să-i pun să-şi atingă nasul cu vârful degetului, urmărindu-l cu ochii în cruciş, să îi provoc să alerge în jurul unui copac cu o sticlă de bere desfăcută şi fiecare picătură căzută să fie o nouă provocare şi să petrecem timp făcând lucruri simple şi tâmpite. Ca în recreaţii.
Mi-ar plăcea să urle fiecare cât poate de tare, să se descătuşeze şi după ce nu ar mai avea glas să se trântească pe iarbă. Să se uite câte un cioban ciudat la noi, să fluiere şi el, să trântim micii pe grătar şi să furăm în treacăt câte unu rumenit, primind înjurături din toate părţile şi să alergăm mingea pe cocaluri până când toate tricourile transpirate se vor agaţa în copaci. Să avem timp…
Aş vrea să avem timp şi nu griji în loc, să ne rupem de tehnologie, de televizor, de jocurile online sau offline şi să trăim pentru câteva ore simplu.
Te provoc să ţipi, dar ai grijă pe unde ca să nu vină poliţia, Anaful să îţi ceară bon pe decibeli, vecinii să îţi ceară să te internezi sau cămaşa de forţă pe post de pijama. Ai grijă! Dar când prinzi natura bagă şi ţipă. Ţipă cât poţi de taree şi fă ceea ce vrei să faci fără să îţi pese de repercusiuni. Trăieşte câteva ore aşa cum ţi-ai planificat o viaţă. Vezi ce se întâmplă.
Poate aşa vei găsi şi rezolvarea!
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.
Pozele sunt preluate, în ordine, de pe site-urile:
2. youtube BUG MAFIA – Cat poţi tu de tare.
