Teleşpan – Cimitirul

Teleşpan – Cimitirul

Zilele trecute am terminat de citit Cimitirul lui Teleşpan, una dintre cele mai apreciate carţi ale anului 2013, caştigătoarea numeroaselor premii de literatură, clasarea în top pe prima poziţie în mai toate blogurile şi site-urile de specialitate (a se vedea Hyperliteratura, par exemple) etc. Nu exagerez, este pentru prima oară când aplec urechea le ceea ce spune media, ascult mii de păreri şi îmi cumpăr o carte care a avut o astfel de prezentare pe mai toate posturile tv. Nu sunt şi nici nu voi fi vreodată adeptul principiului consumismului, în literatură mă refer, cu toate ca trăim într-o astfel de societate în care totul se mestecă dar nimic nu se digeră. Cel mai cel sau cea mai cea pentru mine pun o etichetă naşpa şi refuz cu îndârjire să mă complac în a face ceea ce face «masa». Da, de multe ori aştept să treacă valul, aştept ca vocile de specialitate să îşi calmeze avântul şi tocmai atunci, în cel mai bun caz, mă apuc de acea carte, din pură curiozitate.

Cu Cimitirul în schimb a fost ceva mai mult decât curiozitate, a fost o provocare, a fost un impuls de a vedea ce poate un fost sau actual om de media, om din spatele camerelor de filmat din vreun anumit trust din România, un om cu o experienţă la public. Şi primul lucru pe care l-am observat până sa achiziţionez cartea au fost cele câteva cuvinte de pe coperta IV pe care autorul le-a formulat cu sinceritate. Parafrazând: scopul cărţii acesteia nu este de a te învăţa ceva, este o carte pe care o puteai scrie foarte uşor şi tu. Acesta este cred singurul pasaj care m-a atras să cumpăr cartea (nu ce a zis marea Monica Bîrlădeanu sau Cristina Nemerovschi), pentru că nu îmi place să îmi arunc un ochi în interior şi să îl mânzolesc pe câteva pasaje; nu vreau să îmi distrug starea de aşteptare, acea mică pasiune de a fi devorat de către carte şi de a fi pus mereu în expectativă.

Bun, şi acum pentru că am terminat preambulul, să ne apucăm şi de carte. Mă, eu ce să zic, mi s-a părut o carte bunicică, nu fabuloasă, nu extra ultra hiper cum s-a tot spus. Da este o carte care, din punctul meu de vedere, repet, ar fi putut avea fără nicio problemă o dimensiune redusă în care se putea concentra totul, în care pasajele cheie ar fi putut fi explicite (nu că în carte nu au fost, doamne fereşte) şi concise. Pe mine nu m-au impresionat scenele de sex sau vulgaritatea din limbaj. Să fie clar, trăim într-o societate în care Pula, Sex, Pizdă, Sex Oral etc. sunt la ordinea zilei, de ce nu ar fi şi în literatură. Aşa merg lucrurile, astfel a evoluat literatura, nu îi aduc niciun reproş că a mers pe această reţetă. Cui nu îi place cuvântul pulă să nu citească literatura asta. Dar bun, nu vreau să divaghez prea mult fără rost.

Cimitirul lui Teleşpan este o carte în care nu se întâmpla nimic, şi asta e de bine. Este o carte în care personajul Adrian Green, trimitere explicită către consum de narcotice şi euforie, de altfel experimentată chiar şi de protagonist, un homosexual plictisit de viaţă şi maniac de pariurile la loterie, cu un surplus de reverie cu ochii deschişi în faţa site-urilor imobiliare, aplică pentru postul de administrator de cimitir. Fară prea multă tragere de inimă în ceea ce priveşte munca, mai degrabă injectat cu o stare de nepăsare, delăsare, plictis, reuşeşte să se elibereze de munca chinuitoare din ţară, unde avea o anumită prestanţă, în favoarea unei munci relaxante pentru creier. Mă, aici Teleşpan are de câştigat, aici chiar le fute una în bot tuturor celor care storc omul până la epuizare şi apoi îl aruncă la tomberon. Este experimentul lui de a ieşi dintr-o industrie în care se câştiga enorm, să nu exagerăm şi de a intra într-un mediu în care totul poate fi coordonat de propiile decizii, fără dureri de cap. Dacă mortul X are locul Y, pai atunci muncitorii vin cu excavatorul şi sapă în punctul Y, nimic mai simplu. Iar tranziţia nu îl ofuschează pe Adrian Green, din contră, îi permite să experimenteze şi îi eliberează timpul necesar exploatărilor de sine.

bookoteca

Pentru mine cartea lui Teleşpan nu mă atrage prin experienţele lui homosexuale, nu mă atrage nici că e considerat primul roman de acest tip, l-am privit ca pe un roman în care lucrurile se întâmplă pentru că aşa se întâmpla. Nu este un roman în care să spun: mamă ce de câcat mi se pare că scrie despre contactele sexuale dintre doi tipi sau despre ce fetişuri aveau în astfel de momente. Nu, este un roman în care îţi permite să te detaşezi de tot, să priveşti lucrurile ca atare, să nu îţi pui prea multe întrebări de ce se întâmplă aşa şi nu invers, este un roman din care homosexualii au de învăţat, heterosexualii au de învăţat, lesbienele au de învăţat. Însă, repet, este doar un nivel superficial acesta. Cartea lui Teleşpan nu este o carte exclusiva despre sex, este o carte în care nişte destine subjugate, traumatizante, neîmplinite îşi găsesc o cale.

Leonard este personajul pe care l-am îndrăgit în acest roman, pentru că el devine o cheie, un factor declanşator care îi deschide într-un final mintea lui Adrian Green. El este deţinătorul Cimitirului Wormholt, cel care îl angajează la negru pe proaspătul imigrant şi îi oferă primi bani. Dincolo de bani şi de aşa zisele satisfacţii materiale, Leonard este un om trist, un om care şi-a piedut pasiunea, familia, un personaj care s-a dizolvat în pamântul cimitirului, a devenit corpus din locul funerar. Toate aspiraţiile şi bucuriile lui au fost abandonate tocmai pentru că nu a reuşit să spere, dar să şi aplice. Este un personaj care a lăsat totul pe ziua de mâine, dar fiecare primăvară ce trecea îi amintea, de fapt, că nu a facut nimic, că a îmbătrânit singur şi că va rămâne singur. Aici scot jobenul de pe cap şi îl aplec în faţa lui Teleşpan, pentru că a ştiut să salveze un roman care nu spunea prea multe, în care acţiunile de fapt erau non-acţiuni şi tabloul era general, ca o pictură în care vezi nişte oameni care se fut în cur, în spate un orizont ce semnifică starea de meditaţie şi reverie, un televizor într-un colţ cu câteva bile extrase din urnă, un câine, câteva cruci care se pierd în mulţime ca paturile de pe albumul lui Pink Floyd şi o prostituată. Însă vine Leonard şi îţi bagă cuţitul în capodoperă, rupe pânza şi îţi spune: orice ai fi peşte, curist, muist, limbitoare, preot, ateu etc. ai un rost, ai un vis, ai ceva al tau în care crezi; nu-l lăsa pe mâine şi trage ca un bou dacă se poate, la sfârşit vei zâmbi şi vei privi cu mândrie la opera ta, la creaţia ta.

Da, este o carte în care se râde, nu extraordinar de mult, cum auzisem, dar care te instigă şi te face să o devorezi. O carte uşoară, cu un limbaj liber, necenzurat şi pe această cale trebuie să le mulţumesc celor de la Herg Benet pentru nişa pe care au găsit-o în literatura noastră (mai mare decât Poliromul sau altele) şi pentru curajul de a tipări aceste cărţi, care din punctul meu de vedere sunt normale pentru societatea în care trăim, o carte care nu m-a suprins, dar nici nu m-a facut să o arunc la tomberon. Pană la urmă o carte din care dacă dai la o parte balastul, găseşti o esenţă frumos concepută, o esenţă care poate schimba nişte mentalităţi. Este o carte pe care orice adolescent ar trebui, în principiu, să o citească.

Ce să vă mai spun, cumpăraţi-o, trântiţi-vă în pat, eliberaţi-vă de pudifobie şi băgaţi o lectură care până la urmă o să vă placă. Vă mai destindeţi şi voi !

Lectură Plăcută !

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

3 comentarii

  1. Pingback: BACu merge, pietrele rămân(e), se știe ! | Blogul lor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Articole asemanatoare