Mă gândeam zilele astea că noi, aştia născuţi în generaţia 80-90, am avut un mare avantaj faţă de predecesori, dar şi cea mai mare criză. Frate, noi suntem generaţia calculatoarelor, a internetului ajuns la apogeu, suntem generaţia 487, a MIRC-ului, Mail, Messenger, Generaţia HI-5 şi Facebook (nu le număr pe toate că lista ar fi prea lungă). Nu ştiu, dar eu mă simt mândru ca am dat nastere HI-5-ului şi tot eu am fost cel care l-a închis (nici nu mai ştiu, mai merge sau nu ?). Rememorez pasiunea aia sadică de a pune o poză şi a vedea care sunt fară relaţie :)) Oricum era un joc mişto. Însă Hi-5-ul ca Hi-5-ul, dar mă oameni buni, am bătut tastatura aia de-a luat-o naiba prin nu ştiu ce internet caffe-uri, intrând pe MIRC. Şi acum îmi amintesc cum te conectai, cum intrai pe serverul EUROPA/România/Bucureşti etc. cu un # la final şi aşteptai să scârţâie toate metalele grele şi DIAL-up-ul, ca să poţi intra pe rock group sau pe alte ciudţenii de nume (pe care cu siguranţă nu le puteai vedea vreodată).

Noi suntem generaţia SOCIALIZARE şi până în Facebook şi Hi-5 stăteai pe MIRC şi îţi imaginai cum arată cel/cea din capătul celalalt al liniei. Făceai pariuri, trăiai sentimente de mareţie, de angoasă, de pasiune şi de frică în acelaşi timp (Daca vorbeai cu nu ştiu cine, cu vreun pedofil sau maniac). Mentalitate de tineri conectaţi pentru prima oară la lume.

Aveam prieteni care foloseau varianta updatată a MIRC-ului, Messenger-ul, dar ăla vechi, de aveai o casetă gri, primitivă şi nici poză nu puteai să îţi pui bine. Mă, şi au vorbit oamenii aştia, de s-au schimbat între timp şi versiunile la messenger, erau mai performante… şi aştia tot nu s-au lăsat. Trimeteau din când în când poze, ajungeau să se placă, chiar şi să se întâlnească şi să-şi dea seama ca tehnologia avansează, dar dragostea nu.

Vorbeam aseară cu Paul cum ca noi suntem generaţia care a creat şi care a îngropat tehnologia (chiar mi-a plăcut sintagma asta şi am dezvoltat-o aici). Am creat discheta şi i-am dat foc pe urmă, am ars miliarde de CD-uri cu track-uri (copiate cu greu în windows media player, la 98 sau 128 kbit/s) sau cu câte 300 de MP3-uri. Ţin minte că eram fan înrăit CD-uri. Aveam colecţii de muzică, cd-uri personalizate cu desene de-ale mele pe copertă, cu playlist-ul actualizat. Era fain, pe bune, le cream cu atâta pasiune; când taica-meu “a crescut” ca şi mine cu nebunia tehnologiei CD-ului şi mp3-ului cât mai bine bitrat. Dar nu, nu pot, chiar nu pot să uit când îl auzeam: “tată, se aude foarte foarte bine, dar tot nu se compară cu vinilul, cu scârţâitul lui.” Mi-a trebuit mult timp să îmi dau seama de ce. Prostiile astea de mp3-uri reduc calitatea piesei. Am ascultat recent The Wall pe vinil şi cu discografia updatată la 320 kbits, cu toată aparatura semi-profi, caşti Phillips, programe de editare peste editare, eu nu am ascultat detaliile pieselor, nu le-am putut percepe în adevărata lor profunzime. Chiar dacă pick-up-ul nu era de ultimă generaţie şi mai avea un “faux-contact” pe undeva, am auzit ceea ce niciun mp3 nu o sa poata reda vreodată. 2-3 sunete în plus, o nebunie de-a lui Waters, un scârtâit ceva, o trompetă ascunsă printr-un colţ de piesă…

Alt lucru: am creat video-player-ul şi i-am dat foc; am tras toate concertele Phoenix, interviurile Phoenix, concertele Deep Purple, Pink Floyd etc. Şi eram mândru că banda aia, pe care de cele mai multe ori o blocam în capul de redare, funcţiona şi imi proiecta imaginea dorită, cu sunet uneori decalat sau răguşit, dar mergea. Imi amintesc de teancurile de casete pe care le aranjasem frumos cu ai mei în Bibliotecă, de inutilitatea lor acum, de cât de pasionat eram să copiez muzică bună pe blanck-uri (luate cu 10000 lei) pentru prieteni, la cerere. Când stăteam pe taburet în sufragerie, cu caştile pe urechi şi întorceam caseta cu creionul sau pixul (pentru că avea extremităţile hexagonale, tocmai bune pentru rola de bandă) pentru ca motoraşul combinei slabise cureluşa de derulare. Sau când banda se dilata şi o priveam în lumina becului şi avea 2 dungi de la capul de redare. Şi auzeai muzica metalică, cu voci răguşite. Iar atunci apelai la manevra  românească: şurubelniţa şi spirtul. Dăi şi şterge rotiţele, capul, mecanismele interne…

Eram pasionaţi de tot şi toate… Şi chiar dacă am îngropat tehnologia, am îngropat-o cu zâmbetul pe buze şi cu regretul că nu a putut face mai mult. Am salutat-o cum salută un american drapelul său. Şi am mers mai departe, dar uneori suntem nostalgici după ceea ce a fost. Mă uit pe facebook în 2013 şi văd poze ale “generaţiei cu cheia de gât” cu cate o casetă şi un creion spunând că: generaţia nouă nu va şti niciodată care este treaba cu aceste 2 obiecte suspecte. Sau niciodată nu vor şti ce este obiectul ăla de vinilin cu un cerc în mijloc, folosit deseori în prezent pe post de ceas sau decor, care funcţiona cu ac, o doză şi scotea sunet.

Şi nu mă simt bătrân, dar mă simt uneori epuizat de cât de mult s-au schimbat lucrurile în ultimii ani. Suntem hipersonici… La început am fost lenţi şi în lentoarea noastră ne placea timpul ăla când aveam răgaz să întoarcem un vinil sau o casetă. Acum căutam în liste de 18700 piese cu un search… Nu mai este acelaşi lucru. Pe mine ma bucură sa stiu ca la un buton distanţă se afla toată munca mea de ani de zile, discografiile pe care le copiam pe casete sau le ascultam pe viniluri sau că am un SIII mini in buzunar şi nu mai ştiu ce alte nebunii, dar mă simt trist. Nu mai există, parcă, plăcerea aia, senzaţia aia internă că poţi atinge lucrul, că poţi simţi placa aia de vinil în mâna ta şi iţi poţi imagina cum a fost imprimată, sau cum puneai tu acul ala şi ascultai scârţaitul acului amplificat în boxe. Ştiţi că discul este singurul obiect din lumea asta (bine, în afară de Flac-uri sau Wave-uri) care redă în totalitate sunetele formaţiei şi creaţiile lor. Pentru o perioadă mare de timp au dispărut, la fel ca şi celelalte. Sau nu chiar… Revine nebunia lor, dar la preţuri orbitoare: 300 de lei. Devine un lux… ceea ce înainte era la îndemâna oricui.

Voila de vezi. Oameni buni, aduceţi-ne aminte, ori de câte ori aveţi ocazia, de “epocile de glorie” că să putem aprecia ceea ce avem acum, fără să ne plictisim a doua zi după ce am achiziţionat un produs.

Fuck YOU societate de consum !

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.