DORIAN DRON – AMINTIRILE UNUI SPĂLĂTOR AUTO (CAPITOLUL IV)

DORIAN DRON – AMINTIRILE UNUI SPĂLĂTOR AUTO (CAPITOLUL IV)

Capitolul IV- Din zilele următoare

 Şi pentru că nu ar fi frumos să povestesc fiecare zi în parte, nu de alta dar vă veţi plictisi, mă voi opri la ziua de marţi, fix după o săptămână de la angajare.

 Acelaşi traseu, bicla împinsă până la limită, ghiozdanul în spate, sticla de apă şi sandvişul pregătit cu o seară înainte. Azi nu e soare. Norii de ploaie vin dispre Cota 1000. E clar. Mereu când vin de acolo, e prăpăd. Simplu, scăpăm mai lejer. Puţină muncă, mai puţin bacşiş.

Am uitat însă de cheful de la Dragoş. A fost fain. Ca de obicei ăsta s-a făcut cui, a borât pe pervaz, Varză a dansat pe manele, cu playerul în buzunar şi nu a fost nicio fată. Doar băutură şi mâncare. Şi p-aia am ars-o. Ce-i drept m-am relaxat… Muzică bună, ca de obicei. Dragoş s-a întrecut pe sine. A tras albumul de la Nightwish şi de la Within, plus ala de la Amon Amarth, că de, de la atâtea balade, trebuia şi ceva mai cu coaie. Am dat din pleată, ne-am stropit cu bere şi am jucat fotbal. Cam atât. Restul nu-mi mai aduc aminte…

E linişte la spălătorie. Iar am ajuns cu un sfert de oră înainte. Mă cam doare capul. Cu ăştia nu mai am probleme. S-au obişnuit cu mine. Zilele ce au trecut le-am demonstrat că merit să muncesc cu ei. Cârlig a lăsat ciocu mai mic, şi-a văzut de treburi şi m-a lăsat în pace. Topor, cum îl ştiţi, mereu săritor, atâta doar că a lăsat-o mai moartă cu ajutatu. Era şi timpul să o facă. Nu că eram expert în ce făceam, dar ştiam ce am de făcut. Rare erau momentele când îi mai ceream sfaturi.

Şi cum spuneam, afară se punea pe ploaie. Am luat o salopetă din cuier, nu ştiu cui aparţinea şi m-am pregătit de muncă. Am scos cu Emi cauciucurile. Mâinile mi se bătătoriseră, nu mai aveam dureri în podul palmei. Dar pata nu a trecut. Maică-mea s-a cam speriat. M-a dus la un dermatolog. Ăsta a zis să iau un unguient şi îmi va trece. Îmi bag pula în prostiile lui. Dau cu spirt şi trece. Dacă nu, oi vedea eu ce fac. Le aranjez pe categorii, trag lanţul, pun lacătul şi aştept cafeaua. De ceva vreme nu o mai plătesc. Intră în protocol.  A trecut o săptămână să-mi dau seama că totul e moca pentru noi. Omul cât trăieşte învaţă. Îmi aprind ţigara, lenevesc 10 minute pe fotoliu şi aştept noile comenzi.

Nicio maşină mică în spălătorie, doar un tir. Deja nu îmi mai fac probleme. Vremea mă ajută, nu mă mai ard. În 20 de minute e gata. Nu am detratan. Tre’ să o aştept pe Vica să se ducă la „Comena” să cumpere. Acolo e cel mai ieftin. Mai bine aşa. Vine după o oră. Nu-mi pasă. Mă apuc fără să ezit. Plafon, butoi, cabină. Gata, l-am terminat. Mă duc să mă spăl. Vica trece pe la noi.

– Ce-i cu voi ? Nu aveţi treabă ? Ce, dacă plouă tre’ să staţi ca leprele ? Hai, după cauciucuri în spate. Ce e rupt, aruncaţi. Topor îi arăţi şi lu Mihnea. Bine ?

– Da Şefa.

Am plecat toată echipa la cărat de cauciucuri. Du-te în râpă, în spatele prelatei şi aruncă-le acolo. Ştia că azi vin ţiganii după ele, plus după sacul cu peturi goale. Le strâng şi le duc la reciclare. Ei ne plătesc nouă juma’ din sumă, ei îşi scot preţul întreg. Un bacşiş nu e niciodată de lepădat, mai ales când prinzi o vreme ca asta în care nu prea ai ceva de făcut.

Uite-i că vin.

– Ce face barosanii ? Hai mânca-v-aş. Aţi strâns sticlele ?

– Da, barosane. Râdea Topor. Hai, banu jos.

– Ce-i Topoare, te-ai ajuns. Când nu ţi-am dat io banii, mo. Ai zi ? Să moară copii mei dacă nu ţi i-am dat. Păi facem afacere ori ne încurcăm. Ia colea-şa două sute.

– Două sute, mă. Păi, pula mea, eu strâng de o lună de îmi sar capacele, zi de zi, pentru curul tău negru şi tu mă iei cu două sute. Patru şi gata. Dacă nu, să te duci în tomberoane să cauţi.

– Buey, de ce eşti bulangiu. Aşa ne-a fost vorba ? Se milogea negriciosul.

– Nicio vorbă. Banii ori poţi pleca. Mă duc şi io la Doiceşti. Tu iei un milion pe munca noastră şi ne dai două sute. Hai, tai-o.

– Trei sute, mâncaţi-aş.

– Trei sute cincizeci şi cădem la pace, pulsa Topor

– Bine, mo. Dacă altfel nu se poate. Ia de colea. Bujor, dă-te bă încoa. Ia dă ia sacul ăsta.

Cu mârţoaga bine legată, căruţa mai mult nişte scânduri de gard prinse cu fier ruginit, clientii noştri au încărcat şi şi-au văzut de drum.

– Ai văzut mă cum se negociază, îmi spunea mie. Ia lecţii. Cu ăştia nu te încurci. Dacă eşti slab, te put de la o poştă. Hai să-i ducem la puşculiţă. Bineînteles că pe drum a băgat în buzunar o sută, partea lui. N-am zis nimic, fiecare cu dreptul său.

După cinci minute ordin de sus. Desfundarea canalizării. Plus că de apă nu se mai punea vorbă. Nici de băut nu mai aveam aşa că a trebui să ne ducem sub pod. Ţeava ce racorda oraşul de saturile din împrejurimi trecea pe lângă noi. Nu ştiu care deştept a avut ideea genială de a o fisura. Mergeai cu bidonu şi gata, te scoteai de apă pentru toată ziua.

Am amânat desfundarea canalizării pentru a lua apă. Afară începuse să plouă cu găleata, aşa că un sport extrem prin coclauri şi noroi nu strica. Bidonul de 7 litrii era pregătit. Cobor după Topor. Alunec şi îmi julesc cotul. Urlu de durere, înjur de tot neamul celui care nu a avut chef să tragă o ţeavă de apă potabilă până în spălătorie, dar îmi revin. Îmi spăl rana şi aştept să se umple bidonul. Mă uit mai atent şi văd că e tulbure, de un galben negricios. Cum pula mea să bei aşa ceva ? Ne distrugem dracu stomacul şi intestinele. Refuz să iau o gură, cu toate că mă ardeau buzele şi o duc sus. Între timp Topor avea chef de distracţie. Se aruncă ca un nebun în Bizdidel şi ajunge lângă primul stufăriş. Îl văd că se apleacă şi îl pierd din vedere. M-am speriat, am crezut că i s-a întâmplat ceva. Alerg până la jumătatea pantei când îl aud că fluieră după mine. Râdea. În mâini avea ceva. Nu disting clar ce e, v-am spus că am probleme cu vederea la distanţă, dar îl aştept să se apropie. La 10 metrii de mine, am aproximat. Dracu’ avea în ambele mâini doi caraşi de câte un kil.

– Cum pula mea i-ai prins, fram’, l-am întrebat nedumerit.

– Cu şchepsis. Am băgat mâna adânc, cât mai adânc în stufărişul ăla. Aşa, cam cum bagi în chizda dejtele. Stăteau acolo ascunşi. I-am deranjat niţel, dar asta e.

– Bă, tu nu eşti normal.

– Mi s-a mai zis… Vezi ce frumoşi sunt ? Îi iau acasă. Trag o frigare cu ei, cu o mămăligă şi nişte mujdei de usturoi, de crapă câinii de ciudă.

Îmi făcuse ăsta o poftă de-mi venea să îi fur şi să-i mănânc aşa cruzi. Dar, na, fiecare cu norocul său. Taică-mio însă n-a scăpat. I-am dat un mesaj. Voiam la cină mămăligă cu smântână, brânză şi ou fiert. Am primit confirmarea. Mi-era bine.

Acum să trecem la lucruri mai murdare; desfundarea canalizării. Paradoxul, în comparaţie cu primele zile, e că de data asta nu curăţam doar în spălătorie, ci şi în bazinul de acumulare, un bloc de beton cu capac de fier. Auzisem că treaba asta era povara băieţilor. Iau canciocul şi deschid capacul. Trebuia să mă iniţiez şi în d-astea. Putoare de hoit în putrefacţie, cacaţii încă nedescompuşi ce pulteau în lichidul negru vâscos. Mi-am făcut curaj să bag mâna acolo, când un jet puternic mi-a umplut pumnul cu care ţineam canciocul. „băga-mi-aş pula în morţii mă-sii de căcăcioşi împuţiţi, vedea-v-aş în patru scânduri stropiţi cu căcatul propriu, da-v-aş foc cu benzină şi m-aş pişa pe voi de împuţiţi. Topor. Care pula mea a tras tocmai acum apa. Cine e la baie ?”

– Bă, nu ştiu, dar Cârlig nu e pe aci.

– Băgă-mi-aş. Nu au fost mă anunţaţi să nu tragă apa până nu scot cacatu de aici. Ieri s-a înfundat buda şi puţea în ultimu’ hal în vestiar. Trebuia să-i las aşa. Neamu’ lor de căcănari. Plin de nervi mi-am scuturat manşeta de gura canalului. Ce să fac acum cu salopeta asta. Nu o duc acasă nici să mă tai, nu împut eu casa pentru nişte cretini. Să   şi-o bage în cur ală de e a lui.

Dar trebuia să-mi termin treaba, apoi să mă duc să mă spăl şi să mă schimb. O să-i zic lu’ Vica să-mi dea drumu mai devreme, doar n-oi sta aşa. Nu mai intră nici dracu în spălătorie, poa’ să plouă cu cisterna. Am scos toată mizeria, sau aproape toată, că cine putea să se uite în gaura aia şi m-am dus direct la cişmea. Puţeam în ultimul hal. Trei căni de şampon, pentru maşini, nediluat, am turnat pe mâna mea. Simţeam cum îmi arde mână, dar mirosul nu-l mai suportam. Eram un om de căcat, la propriu. Cât de cât am putut salva ce mai era de salvat. Barem nu mai puţeam, dar nici bine nu-mi era.

A ieşit Cărlig din budă. Se citea fericirea pe chipul lui. I-am făcut botezul, l-am înjurat de tot nemul şi de răniţi şi de morţi şi de morţii morţilor lui, m-am descărcat şi mi-a spus doar atât, printre sughiţuri de râset.

– Frate, ţin căcatul ăsta în mine de azi-noapte. Nu mai puteam.

– Dar de ce pula mea ai tras apa, ţi-a zis doar Vica să nu o faci. În afară că ai umplut acum veceu, m-ai umplut şi pe mine de căcat. Nu te-ai gândit ?

– Lasă, bagă şi tu la loto, poate câştigi. Şi a plecat mai departe.

Acum la propriu am avut o zi de căcat. Poate ar trebui să bag la loto, cine ştie.

Îmi iau ţoalele, după ce îmi trântesc un duş în buda minusculă din magazin şi o tai cât mai repede. Mă sui pe biclă şi pedalez. Vreau să scap de miros, chiar dacă mă voi face fleaşcă.

Ajung acasă. Mă întreabă mama de ce put a căcat, dar nu am chef de explicaţii. Dau drumu la duş şi arunc o juma de gel pe corp. Frec până se face pielea roşie şi simt că put a nou. Mă şterg şi îmi iau ţoalele noi. Dau să mânânc şi  instantaneu duc mâna la gură. Îmi put degetele a căcat. Îmi vine să sparg masa şi farfuria şi castronul cu brânză. Ce viaţă… mânânc de la distanţă, ca un porc în cocină, cu gura şi mă bag la somn. Nu mai vreau nimic. Visez căcaţi alergând spre mine.

Dorian Dron

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Articole asemanatoare