Cum mi-am descoperit scriitorul preferat

Cum mi-am descoperit scriitorul preferat

Foto preluată de pe site-ul flavorwire.com

Fiecare om are în lista de lecturi câte un scriitor preferat.  Unii s-au identificat cu el într-o anumită perioadă a vieţii, când le-a satisfăcut acel orizont de aşteptare, pe când alţii l-au schimbat pentru un altul mai tânăr, cu o viziune distinctă asupra lumii. Că, până la urmă, acesta este cursul firesc al literaturii. Pe unii îi pui în canoane, pe alţii la index sau, mai rău, într-un raft de anticariat unde se pierd printre alte nume uitate.  De-a lungul anilor am ezitat în a afirma că am descoperit un scriitor pe care să-l pun de capătâi.

În ultimii ani ai generalei şi la începutul liceului mă identificam cu cărţile horror ale lui John Saul. Lumea tenebrelor mă uimea cu fiecare rând pe care îl citeam şi căutam cu nervozitate alte şi alte mistere ascunse, alte forţe supranaturale care să-mi cuprindă simţurile şi alte «peisaje lacustre». De, ce să-i facem. Putem conchide că perioada liceului este etapa în care personalitatea trebuie să ia amploare, perioada în care timiditatea trebuie ascunsă în spatele unor modele şi ale unor decizii în contradictoriu. Da, până la urmă vorbim despre perioada liceului ca despre un ciclu în care individul intră în procesul autocunoaşterii, al dezvoltării elementelor de cogniţie şi de interacţiune. Ne căutăm modele în domenii diversificate. Dacă e muzică, ne vedem rebelii care au cucerit scenele lumii,  militând împotriva sistemului. Dacă e literatură, ne aruncăm în scriitori emo, visători sau underground. Dacă e artă, lăsăm furiile să se transforme în culori şi să stropească pereţii. Pentru că ăştia suntem noi, aşa funcţionăm.

După ce a trecut perioada Saul, Eliade mi-a luat minţile. Citeam ca un apucat ce îmi cădea în mână. Eram fascinat de Romanul Adolescentului Miop, la fel ca mulţi din generaţia mea. Poate şi de aici să-mi fi rămas pasiunea pentru romanele autobiografice, nu ştiu. Cert e că nu-mi doream decât să zăbovesc pe câte o pagină şi să interiorizez cât mai mult din nebunia lecturii. Îmi transpuneam inconştient corpul în micul Eliade ce devora cărţile, în geniul său ce refuza să doarmă pentru a descoperi noi tărâmuri. Despre Eliade poţi spune că a trăit mai mult în imaginar decât în realitate, închis în mansarda lui de lectură. De departe, el a fost unul dintre scriitorii pe care i-aş considera formatori.

Oricum, în liceu cu greu îţi găseşti un scriitor cu care să te identifici, cu care să simţi că rezonezi, pentru că tu însuţi nu ştii ce vrei şi cu cât hormonii sunt mai puternici, cu atât şi stările ţi se schimbă. Din acest motiv, nu mulţi sunt cei care şi-au ales reprezentanţii ideo-culturali în perioada haosului adolescentin.

Foto preluata de pe site-ul adevarul.ro

Apoi a urmat perioada facultăţii, în care orizontul de aşteptare a expodat în zeci de cărţi diferite, cu stări cotradictorii, cu conţinut diversificat, acolo unde literatura trecea prin expertizele critice sau prin justificările teoriilor, prin exerciţii de scriere sau redactări standardizate.  Trist este că în 3 ani de zile trebuia să citeşti cărţile rapid, fară să apuci să te bucuri de momentul lecturii. Cred şi eu, cu 7 cărţi pe săptămână nu e nici pe departe uşor. Oricât de cult ai fi şi orice vârstă ai avea, nu ai putea să nu afirmi că etapa studiilor nu a fost unică şi irepetabilă. Nici acum nu îmi dau seama cum a rezistat corpul la un aşa efort. M-aţi putea întreba dacă printre zecile de cărţi şi miile de pagini mi-am însuşit un autor, dar v-aş minţi dacă aş spune că da. M-am identificat cu bucăţi din marii Kundera, Gombrowicz, Zweig sau Dante. Am acceptat înghiţând în gol fluxul conştiinţei lui Joyce sau bipolaritatea lui Pessoa. Însă i-am pus deoparte, pe primul raft, pe Saramago şi Cărtărescu. Cu ei ştiu că sunt în siguranţă.

Dar facultatea a trecut mult prea repede şi m-am văzut faţă în faţă cu viaţa, fără un mentor sau vreun manual despre căutarea scriitorului perfect. Aşa că mi-am ticsit rafturile bibliotecii cu zeci de autori, dintre cei mai diverşi. Pe toţi vreau să-i dau gata într-o zi şi peste ani să le recomand copiilor mei câte unul, în funcţie de stare şi de perioada în care se vor regăsi. Cam aşa, cum au făcut şi părinţii mei cu mine, când o mai luam pe arătură. Anumite cărţi vor rămâne mari şi peste ani, dincolo de perioada în care vom fi.

Printre zecile de cărţi post-masterale, mi-a picat în mână Lupta Mea, a lui Karl Ove Knausgård şi, instantaneu, mi-am dat seama că el este scritorul pe care îl căutam. Cele trei părţi din Lupta mea au constituit un maraton, în care, poate pentru prima oară în experienţa mea de lectură, un scriitor a reuşit să mă trântească pe masa de operaţie şi să scoată din mine toate organele şi simţurile. Le-a trecut atât de uşor în pagini bine legate, fară a avea şi a da vreo secundă impresia de atotcunoaştere sau superioritate. Karl Ove a devenit peste noapte scriitorul care a reuşit să facă din viaţa lui, viaţa altora.

Foto preluata de pe site-ul www.7×7.com

“Viaţa de zi cu zi, cu obligaţiile şi rutina ei, era ceva ce suportam, nu ceva care mă încânta, nu ceva care să mă umple de sens şi să mă facă fericit. Nu era vorba că n-aveam chef să spăl podeaua sau să schimb scutece, ci de ceva fundamental, de faptul că nu găseam valoare în viaţa cotidiană, ci mereu îmi doream să fiu în altă parte. Întotdeauna am fost astfel. Aşa că viaţa pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropiez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reuşesc, dar dădeam greş, dorinţa de altceva distrugea constant tot ce făceam.” – Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit

Cu un limbaj simplu şi fără elemente de rigurozitate, scriitorul norvegian a recreat lumea autobiografică, scoţând-o din tendinţe. Pentru că orice gen în interioritatea lui dispune inevitabil de o tendinţă. Tendinţă pe care a avut-o la origine sau pe care şi-a creat-o în timp. Însă la Karl Ove tendinţa capătă o altă formă, în care una dintre regulile de bază ale scrierii creatoare trece în primul registru: sinceritatea şi credibilitatea. Karl Ove este credibil şi sincer de la prima propoziţie până la ultimul punct. Nu evită subiectele grele ale vieţii lui, nu se laudă şi nu epatează cu procesul scriitoricesc în sine, cu toate că îl consideră peste orice nivel de împlinire şi fericire, chiar peste iubirea pentru soţie şi copii. Tot ce rămâne este procesul meticulos al creării.

Şi tehnica este desăvârşită. Cum noi, ca naţie am rămas în urma tuturor curentelor literare, care făceau furori prin alte ţări şi pe care le-am preluat fugitiv, încercând să ni le însuşim, literatura norvegiană a pătruns târziu. Bine, şi traducătorii sunt puţini şi procesul în sine de traducere este îndelungat, mai ales pentru cele 6 cărţi ale lui Karl Ove, căci tot vorbim despre el, astfel încât cunoştinţele despre cultura literară nordică sunt limitate.

Literatura lui Karl Ove este una pe cât de simplă şi concisă, pe atât de elaborată. Fiecare frază sau construcţie este gândită în profunzime, astfel încât ea să transmită mai mult decât un simplu fapt. Subiectul în sine se învârte în jurul vieţii personajului principal, dar Karl Ove a reuşit să creeze din nimic, o operă demnă de  studiat. Nu degeaba a fost comparat cu Proust, pentru că este fascinat de viaţă şi de amintiri, de locuri şi oameni, de senzaţii şi moduri de a gestiona stările. Pe lângă cele menţionate, la fel ca Proust, se încăpăţânează să pună un axis mundi în opera sa, în jurul căruia gravitează acţiunea. Niciun moment din cărţi nu este unul de la sine înţeles sau pus acolo ca „umplutură”. Ele se raportează la umbra tatălui ce planează asupra întregii educaţii şi formări. Or tiparul omului alcoolic, brutal, ce-şi trata copiii cu superioritate şi cărora le producea spaimă, doar prin simpla prezenţă, devine laitmotivul operei, la fel cum la predecesorul său era madlena.

Sursa YouTube: Vice

Ştiinţa lui Karl Ove, dacă ar fi să vorbim despre o ştiinţă globală a cunoaşterii oamenilor, face ca romanele lui să fie recongnoscibile. Mutatis mutandis, dacă la Creangă vorbim despre autorul romanului copilului universal, la Karl Ove vorbim despre romanele individului universal, văzut în toate etapele dezvoltării sale.

Pentru aspectele menţionate şi pentru puterea lui de a se situa faţă în faţă cu lumea, fără a-i fi ruşine cu viaţa sa, Karl a devenit începând de azi scriitorul meu preferat. Este tipul scritorului modest, căruia nu i s-au urcat fumurile literare la cap şi care în faţa a 12000 de oameni este acelaşi ca în faţa oglinzii. Pentru el, un singur proces este important şi acela este cel al scriiturii ca tehnică de eliberare. Acolo el este Karl Ove cel autentic.

Lectură plăcută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Articole asemanatoare