Azi chiar am nevoie de voi şi de sfatul vostru. Mă confrunt cu o mare dilemă care nu îmi dă pace de câţiva ani de zile ! Tot am încercat să o văd pe toate părţile, să îi găsesc logica, să reuşesc să o interiorizez şi să îmi dau seama care e hiba, dar mereu mă blochez la o întrebare: DE ce ? ŞI pentru a nu părea un eseu filosofic despre încredere, reciprocitate, înţelegere şi acceptare, cu toate că şi pe acestea le vom arunca în cuşcă cu lei, vă expun idea principală: CE aţi prefera: nişte prieteni adevăraţi care sunt gata oricând să sară la nevoie, care să te întrebe: ba boule, ţi-e bine, eşti sănătos, ai nevoie de cineva şi care nu s-ar supără dacă nu ai ieşi zilnic cu ei, că de, omul mai are nevoie şi de spaţiul lui, de pasiunile, de liniştea şi de gândurile lui care nu converg mereu sau nişte prieteni care te vor insistent şi în momentul în care îi refuzi se închid într-un bol în care acumulează atâta negativism, încât în momentul în care v-aţi vedea ar trebui să stai la colţ şi să ceri iertare, eventual cu 3 mătănii şi 20 de rugăciuni. Să vezi că atunci când te pui la masă există o tensiune crescândă şi se maschează sentimente sau gânduri pentru a nu ieşi o revoltă, să vezi că se răspunde superficial şi se tot acumulează aceeaşi stare, mereu şi mereu. Păi atunci care mai e rostul ?

În ochii mei un om scade drastic dacă mă trage la răspundere pentru faptele şi acţiunile mele. D-aia sunt faptele şi acţiunile mele, d-aia sunt pasiunile şi stările mele, pentru că sunt ale mele. Atâta timp cât nu te judec, nu te insult, nu îţi calc pe bătătură sunt liber să fac ce vreau. Nu suport să merg la o masă cu nişte prieteni din obligaţie sau pentru a-i face pe alţii să se simtă bine, dacă eu nu sunt, dacă eu sunt cu capul în alte locuri căutând soluţii şi idei pentru a face ca viaţa asta să nu pară o povară. Nu suport să văd pe faţa lor frustrare şi egoism, dorinţa aia sufocantă care trage la răspundere. Nu suport să văd că ceri scuze, că îţi expui problema, că nu minţi (până la urmă d-aia e o prietenie adevărată), că explici ce s-a întâmplat, că pentru fiecare sunt nişte priorităţi şi nişte lucruri de reflectat şi te trezeşti cu: dar m-am săturat de explicaţiile tale, că oricum nu contează, că oricum mereu sunt la fel. Şi pentru ce ?! Mă întreb pentru ce ? Dacă vreau acum să citesc o carte şi mă sună cineva să îmi spună să ies şi nu vreau, nu ies ! Pentru că asta vreau să fac, asta e dorinţa mea acum ! Asta nu înseamnă că nu voi ieşi mereu, că îi voi neglija, că am ceva împotriva lor sau că dorinţele noastre, cele pe care le-am avut sau le avem în comun nu se mai pot aplica. Mor când văd că există egoismul ăla ce merge pe principiul: nu ieşi acum, las că te ţin minte sau nu faci asta acum, nu mai eşti fratele meu de cruce !

Pentru mine un prieten adevărat e cel care te sună din când în când sau îţi scrie şi te întreabă dacă ai nevoie de ceva, dacă vrei să faci ceva şi te poate ajuta sau cel care pur şi simplu e acolo, cumva, măcar şi în gând sau în interiorul tău. E cel pe care dacă nu l-ai văzut un an, te întâlneşti cu el, nu îţi spune o secundă că eşti un căcat şi un profitor pe care nu l-a văzut de atâta timp sau chiar dacă ar face-o, ar face-o cu zâmbetul pe buze, după care te-ar lua în braţe şi ţi-ar spune: bă, mi-a fost dor de tine, cum mai merge ? şi ai simţi atunci bucuria regăsirii şi al amintirilor faine ! Un prieten adevărat e cel care în momentul în care te-ai mutat vine fără să te mai anunţe să te ajute sau care măcar aduce o sticlă de bere şi zice: fra’ hai să sărbătorim că e un moment special pentru tine ! un prieten e nu numai la discratie, e mereu acolo pentru a înţelege !

Dar poate aşa văd eu lucrurile. Sunt dispus să înţeleg că faci nişte sacrificii, că vrei să cucereşti lumea, că vrei să faci chestii faine. Le accept, dar dacă mai văd şi aroganţă, traterea de sus din partea celor pe care îi simţi că fraţii, reproş şi o undă de dispreţ în priviri, de parcă ar aştepta plecăciuni, nu mai accept ! Nu mai vreau să mă întâlnesc şi să îmi fie teamă că iar am făcut ceva aiurea, iar i-am supărat, iar o să scoatem săbiile şi o să ne lovim. Bag piciorul !

Şi te doare frate, te doare că ţii la ei, te doare că nu se pot rezolva lucrurile chiar dacă se vor discuta vrute şi nevrute. Te doare că îi vezi mai mult decât pe nişte prieteni, te doare că ai avut si mai ai o grămadă de lucruri faine în comun, că te-ai distrat cu ei şi te-ai simţit liber. Dar viaţa ia mereu turnuri diferite, se întâmplă zi de zi alte lucruri, mai vrei să ai timp să faci şi ceva care nu îi include pe ei, dar asta nu înseamnă excludere, nu înseamnă că am ceva cu ei, că vreau să îi scot din viaţa mea. Dar ce pot să fac când văd atâta dispreţ ?!

Nu vreau să luaţi articolul ca pe o frondă, nu vreau să fie o lecţie pentru nimeni (sau dacă e, nu am vrut neapărat), dar am nevoie să ştiu dacă eu greşesc, dacă lucrurile pe care eu le văd sunt aşa sau judec prea mult nişte aparenţe. Aş vrea să îmi spuneţi cum va simţiţi cu prietenii voştri, dacă vreodată v-aţi simţit constrânşi de ei sau judecaţi pentru simplul fapt că nu aţi putut să ieşiţi. Aş vrea să ştiu opinia voastră pentru a-mi lămuri această dilema!

Contează sau nu explicaţiile pe care le dai ? Contează pentru cineva că tu te deschizi şi îţi pui cadavrul pe masă să ţi-l disece altcineva şi apoi să te judece ?! Cât e libertate şi cât e frustrare ?

Fiţi cu cap şi ţineţi-vă prietenii adevăraţi aproape ! Pe ceilalţi… îndrumaţi-mă voi ! Ce să fac cu ei ?

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Pozele sunt preluate, în ordine, de pe site-urile:

1. designyoutrust.com

2. outofordermag.com

3. Céline Condorelli – metamute.org