Când îţi dai seama că ai îmbătrânit şi copiii îţi spun: Bună Ziua, domnule!

Poză preluată de pe Photobucket

Azi mi-am amitit de un moment ciudat, dar unic în esenţa lui. Eram prin liceu, să tot fi avut vreo 17 ani şi cum aveam cursuri de după-amiază am tras o vizită la fosta şcoală. Trebuia să mă întâlnesc cu învăţătoarea din 1-2 şi să-i las catalogul. Intrasem pe aceleaşi culoare înguste, cu pereţi încărcaţi până în tavan cu rame ale generaţiilor absolvente şi instantaneu mogâldeaţa din mine a ieşit la iveală. Uşa de lemn cu geamurile pictate inegal se trânti cu aceeaşi putere cu care de altfel şi intrase şi micul eu îşi ducea cu mândrie ghiozdanul ticsit cu cărţi, caiete, truse geometrice, plastilină şi culegeri. Alerga până în capăt, printre alte zeci de puştani ce se îmbrânceau şi se trăgeau de sacouri, alerga până la balustrada soioasă şi aştepta în faţa scărilor momentul în care culoarul se elibera. Şi de acolo îşi căuta clasa, cu un licăr ascuns în pupila dilatată.

Revedeam locul din prima bancă de pe rândul de la mijloc, cu colegul agitat ce-şi căuta constant penarul, printre ţipete şi îmbrânceli, şi pierderea locului abia după o săptămână în detrimentul fundului clasei. Cu aceeaşi învăţătoare mă întâlneam acum şi visul se voală în momentul în care uşa se deschise. Ieşise în întâmpinare şi, fără să preconizez momentul, copilul din mine o luase înainte, nerăbdator să ia parte la prima lui oră în noua şcoală. Ca atunci şi acum! O senzaţie vie mă cuprinse, într-o ciclicitate în care vârsta se dilata şi timpul lua parte la bucuria momentului.

Vrând-nevrând îmi conectasem fiinţa la copilărie. Căci imaginea învăţătoarei venea la pachet cu suita de evenimente din interior şi din afara şcolii, cu tot ce presupunea libertatea, combinată cu jocul şi iubirile vârstei aceleia. Îi înmânasem catalogul pe care maică-mea îl scrisese şi, spre surpinderea amândurora, intrasem în sala de clasă. Pe lângă sunetul pantofilor ce scoteau un zgomot ascuţit, în mine porniseră de-a valma sutele de flash-uri petrecute în băncile micuţe. Aceeaşi clasă cu parchetul sărit din loc în loc, murdărit din loc în loc de cremă de pantofi, aceeaşi tablă spartă într-un colţ sub stema României şi acelaşi vuiet. Pentru că în amintirile noastre vuietul pare a fi cel mai puternic şi el se amplifică ori de câte ori păşim într-o sală de clasă.

Eram din nou la şcoală. Nu mă aşezasem de data asta lângă Ga, ci lângă o copilă cu părul bălai şi fundă roşie, ce aştepta cu interes începerea orei. Comparând momentele aş spune că eram în aşteptarea aceluiaşi eu ce nu demult spânzura degetele în formă de V în căutarea răspunsurilor. Iar tocmai atunci profesorii erau cei „obligaţi” să ni le livreze şi nu vice versa. D-asta şi emoţia creştea. Creştea o dată cu dorinţa de a mai fi pentru o zi copil. Iar emoţia se combina cu starea patologică a fricii de noutate şi cu sentimentul tâmpit că eram urmărit din locurile strategice ale clasei. Pentru că aş fi ipocrit să nu recunosc că mi-era frică de anumiţi profesori sau de materiile lor.

Dar brusc starea se dizolvă când copilul din stânga mea formulă peltic un: Bună ziua, domnule! şi zgârie cu un ac imaginar vinilinul cu poveştile de adormit copiii. După care zâmbise şi îşi îndreptă poziţia în bancă. Cu mâinile micuţe deschise manualul la o pagină de dinainte ştiută şi aşteptă începutul lecţiei. Abia atunci, în mine, hormonii adolescentini s-au făcut bucăţi, lăsând în urmă un om puţin mai trist şi puţin mai gânditor decât înainte. Şi i-am răspuns: Nu îmi mai spune dumneavoastră, că nu sunt atât de bătrân. Sunt cu un pic mai mare decât tine. Nu vezi? Şi ea făcu ochii mari, întrebându-mă în loc: „Sunteţi noul învăţător, domnule?”

Poză preluată de pe site-ul www.huffingtonpost.com

Fără să aştept o secundă în plus am ţâşnit din banca în care şi aşa cu greu reuşisem să-mi adun picioarele, am dat din cap şi am plecat. Vocea învăţătoarei se auzi înfundat în spatele uşii, dar nu-mi păsa. Ora se terminase şi locul meu nu mai era acolo. De altfel nici nu ştiu dacă fusese vreodată.

Pentru o clipă îmbătrânisem. Şi oricât încercam să îmi spun că nu era aşa, vocea fetiţei rula în mine un mecanism complicat de scripeţi şi frânghii, în care persoana a II-a a politeţii mă înlocuia ca entitate de sine stătătoare. Tânărul pe care tovarăşii de breaslă îl vedeau, devenise maturul, omul responsabil ce păşise într-o clasă de copiii ce se comportau după aceleaşi norme pe care şi el le urmase cândva.

Numai că acest tânăr s-a întors la clasa lui, la orele lui, un pic mai trist şi mai gânditor. Era pentru prima oară pus în faţa unei evoluţii fireşti, dar a unei evoluţii pe care de fapt nu o conştientizase. El era tot copilul care se plimba cu ghiozdanul plin de cărţi, caiete, truse geometrice, plastilină şi culegeri. Iar ceilalţi? Ei bine, ceilalţi au rămas şi ei copii, bucurându-se de acceaşi învăţătoare care m-a învăţat nu demult cum să devin un adult responsabil şi cu capul pe umeri.

Iar ciclicitatea asta în anumite condiţii doare. Când te întorci la clasa unde ai învătat, când îţi vezi profesorul, care te-a făcut de nu ştiu câte ori să tremuri sau să râzi, că a îmbătrânit puţin, că a încărunţit sau că a adunat câte un pic de tristeţe de la fiecare omuleţ ce i-a trecut prin mână, îţi vine să plângi. Şi nu îţi vine să plângi pentru tine că ai crescut şi au trecut anii peste tine, ci pentru că îţi vine să-l iei în braţe şi să-l strângi tare. Să-i spui că datorită lui şi a altora de după el tu ai ajuns dintr-un ghem, un om. Că a pus şi el bazele unui individ care într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat va ajunge să fie independent şi îşi va câştiga singur pâinea.

Dar, ca să ştiţi de la mine, nu ei au îmbătrânit, ci noi. Ei vor fi mereu tineri în ochii celor care ajung pentru prima oară în bănci sau, dacă nu vor părea tineri, ei se vor simţi mereu tineri cu fiecare mogâldeaţă pe care o vor ciufuli sau o vor mustra în anii ce vor urma. Pe când noi vom evolua, vom lua viaţa ca pe un drum sinusoidal, vom întâlni alţi oameni, ce ne vor aminti în treacăt de cum era când eram tineri, dar nimic mai mult. Aşa noi vom îmbătrâni, fără să ne dăm seama. Şi fară să preconizăm ne vom întâlni cu un copil care ne va spune: Bună ziua, domnule! şi vom rămâne surprinşi. Pentru că în noi copilul acela mic vrea să dea mâna cu cel din faţa lui, ca apoi să-i spună că nu e cu nimic mai diferit decât el, doar că e într-un corp mai mare.

Pentru toţi cei care sunt profesori, jos pălăria!

P.S. Am fost şi eu odată copil! Acum îmi dau seama că am îmbătrânit!